duminică, 12 noiembrie 2017




Sunt nopţi …




Sunt nopţi în care timpul trece
Mai greu şi totul îmi pare vis,
Culcat, îngreunat în gânduri,
Visez, adorm şi mă trezesc scriind!
Sunt nopţi în care visul tace,
Nu-l aud deloc în gând,
Doar pulberea de simţuri place
Gândirii ce-o aud râzând!
Sunt nopţi fără de visuri,
Fără de plăceri,
În care gândul zace
Cutreierând peste munţi şi zări.
Sunt nopţi când amintirile se scaldă
În lungi troiene de omăt
Şi văd în depărtări celeste
Cu ochiul minţii şugubăţ!
Sunt nopţi când nu pot s-adorm
Plângând uitările în mine,
Remuşcări mă macină în gând
Că n-am făcut ieri, lumii un bine!
Sunt nopţi în care visul plânge
Neîmplinindu-se pe el,
Necazul care zace-n tihnă
În sufletul rebel!
Sunt nopţi ce meditez întruna
Gândindu-mă la nostalgii,
Ca să alung din gând uitarea
Aşa cum cade frunza în vii!
Sunt nopţi în care spiritul îmi pleacă
Spre nouri negri şi furtuni,
Simt că se adună în a mea minte
O lume întreagă de nebuni!
Răzbunări dintre cele mai cumplite
Le ascult tăcut în gândul meu,
Una mă bagă în ispită
Spunându-mi că sunt zeu!
Dar alintările mărunte
Ale unei gândiri ce ia foc
La fiecare remuşcare
Ce parcă nu pot s-o suport!








Şi-i dau gândirii înţelesuri
Ce zace-n simţuri şi nevoi,
Ce-o fi oare în a mea minte
De este atâta tărăboi ?!
Este un război al minţii
Al gândurilor tutelare
Ce răzbucnesc în focuri negre,
Căci mugesc a răzbunare!
Dar le plimb cu simţurile în idee
Şi ca ideea să nu i-a foc,
Le-alung încet, departe în zare
Sau le strivesc pe loc!
Sunt nopţi fără de cuvinte
Şi exaltări în infinit
Mă cotropesc tăceri  absurde
Că-mi pare totul adormit !
Stau singur, privesc în noapte
Şi amintirle îmi curg
Ca şi luminile celeste
Care le dă luna în amurg!
Curajul care mi-l dă noapte
Stând de vorbă cu-al meu Eu
E ca o fericire adâncă
Venită de la Dumnezeu!
Căci în tăcerile nocturne
Când urc şi cobor în adâncimi,
Trăiesc aievea fericirea
Visându-mă în pădurea de salcâmi!

27.02 – 3.03.2015, Castiglione de Ravenna


Ce-i omul?






Ce-i omul?
Un vis care se scaldă
În adâmcimile fiinţei,
Visând c-o s-adoarmă
De dorul pocăinţei!
Lăsând deoparte vraja
Ce-n suflet îi ca o boare,
Lovea cu nostalgiile
În sentimentele de odihnioară!
Riscând cu viaţa
Pe-un taler de cuvinte,
Nenorocit din faşă
Loveşte în gândire,
Plecându-şi a sa frunte
În lumea cu iubire!
Plecat demult de-acasă,
Voios şi liniştit
De sentimente vaste
Venite din zenit!
Cobor a mea gândire
Pe-o pajişte de idei
Şi aleg, nesăbuit,
A viselor scântei!
Ce-mi ies din minte
Umbrită cu visări,
Călcând peste trecuturi
Şi amintiri ce-s vii,
În limanul simţirii
Mă simt ca doi copii
Când se joacă în asfinţitul serii,
Ca două viorele ce apar în amurgul primăverii!
Mă simt stăpân pe mine
Stăpân pe sentimente,
Goluri se iscă
Din albia simţirii drepte,
Apoi pornesc prin visuri,
Le plimb în a mea minte,
Neostenit de gânduri
Pornesc pe căi sfinţite!
De văd că răul vine
Îl ocolesc tăcând,
Nepăsător de soartă
Aud idei plângând!
Le las să se strecoare
În suflet, că-s opace,
Chiar dacă în a mea minte
Mă-nţeapă cu mii de ace!





Ce-s clipele acelea
De vin cu suferinţi?
Şi-n oaza minţii lasă
Oceane de dorinţi!
Vrem ca să fim mari uneori
În adâncimea clipei,
Purtători de moarte
La limita fiinţei!
Acolo unde timpul
E singurul blestem,
Lăsat în timp de umbre
Vestitului îndemn!
De a crea o lume
În care fericirea
Să fie ce a fost odată,
Să fie omul om,
Să fie tată-l tată!
Să fie fericirea
În inima oricui
Ce poartă o credinţă
Adânc infiptă ca un cui
În mintea oricărui om
Care se crede mare domn!
Ce-i omul?
Este o umbră
Purtată peste timp,
De clipele tăcerii,
De clipele din vis,
Când ostenit de soartă
Îşi caută visarea,
Îngândurat prin vreme,
Se lasă înserarea
Peste gândirea lui!
Ce-i omul?
Este clipa ce se trezeşte în vis,
Visându-se în Paradis!
Cuprins de simţuri şi nevoi,
Gonit de gânduri
Ce aduc atâta tărăboi
În umbrele vieţii.
Ce-i omul
În amurgul tinereţii?!
Un fraged lemn
Crescut dintr-o tulpină,
Caută în viaţă
Mierea ca şi o albină!






Ce aleargă neîncetat
Cu sufletul neîmpăcat,
De soarta care-l poartă
Peste munţi şi văi,
Ostenit de gânduri, visuri şi idei,
Îşi pleacă capul vieţii
În moartea de apoi,
Pribegit de clipe
Ce-l fac umil şi stors,
Din cauza gândirii,
Sufletu-i întors!
El caută fericirea
În timpul de apoi!
Ce-i omul?
O albie secată
În universul lui,
Necunoscându-se în gândire
Se întreabă: ,, -  Ce-i a lui? “
Nimic din ce-i în lume,
Îi pare cunoscut!
Orbit de sentimente şi simţuri,
Că-i avut!
Dar clipele ce se scaldă în idei
Îi înjosec gândirea.
Şi drumul îi pare drept,
Necunoscându-şi mintea
Nu pare înţelept!
Seducător cu semenii,
Umbrit de-a sa gândire,
De umbrele ce lasă
Mici pete în simţire.
Ce-i omul?
Este o umbră pe pământ
Venit c-un tainic jurământ,
Umbra el şi-o pierde
În torentele vieţii,
Căci caută o alta
În zorii dimineţii!
Neostenit de soartă
El umblă şi iar umblă,
Caută neîncetat,
Un biet pribeag!
Ce-i omul?
Dacă nu simte moartea lui
Destinul de-l cunoaşte,
El pleacă hai-hui,






Căci viaţa-i pare că are sens,
El îşi cunoaşte propriul mers!
Răbdător în fire, sigur în gândiri,
Nu-şi iese niciodată din firi,
Chiar dacă răul îl atinge,
Stăpîn pe sine, gândirea încet îl stinge!
Nu pleacă capul nimănu-i,
Stăpân pe a sa soartă
Dă lupte în visul lui!
Puternică îi este gândirea
Căci răul nu pătrunde
Char dăcă-i fermecat de unde!
El este rege în lumea lui
Lumea înţeleptului!
Cunăscător de firi,
Oamenii nu-l adoră,
Căci de este sfânt
Nimeni nu-l imploră!
E-un trecător cu visul implinit,
Nu-l ştie nimeni pe ce cale a pornit!

19.08.2015, Castiglione di Ravenna, Italia.