duminică, 12 noiembrie 2017




Sunt nopţi …




Sunt nopţi în care timpul trece
Mai greu şi totul îmi pare vis,
Culcat, îngreunat în gânduri,
Visez, adorm şi mă trezesc scriind!
Sunt nopţi în care visul tace,
Nu-l aud deloc în gând,
Doar pulberea de simţuri place
Gândirii ce-o aud râzând!
Sunt nopţi fără de visuri,
Fără de plăceri,
În care gândul zace
Cutreierând peste munţi şi zări.
Sunt nopţi când amintirile se scaldă
În lungi troiene de omăt
Şi văd în depărtări celeste
Cu ochiul minţii şugubăţ!
Sunt nopţi când nu pot s-adorm
Plângând uitările în mine,
Remuşcări mă macină în gând
Că n-am făcut ieri, lumii un bine!
Sunt nopţi în care visul plânge
Neîmplinindu-se pe el,
Necazul care zace-n tihnă
În sufletul rebel!
Sunt nopţi ce meditez întruna
Gândindu-mă la nostalgii,
Ca să alung din gând uitarea
Aşa cum cade frunza în vii!
Sunt nopţi în care spiritul îmi pleacă
Spre nouri negri şi furtuni,
Simt că se adună în a mea minte
O lume întreagă de nebuni!
Răzbunări dintre cele mai cumplite
Le ascult tăcut în gândul meu,
Una mă bagă în ispită
Spunându-mi că sunt zeu!
Dar alintările mărunte
Ale unei gândiri ce ia foc
La fiecare remuşcare
Ce parcă nu pot s-o suport!








Şi-i dau gândirii înţelesuri
Ce zace-n simţuri şi nevoi,
Ce-o fi oare în a mea minte
De este atâta tărăboi ?!
Este un război al minţii
Al gândurilor tutelare
Ce răzbucnesc în focuri negre,
Căci mugesc a răzbunare!
Dar le plimb cu simţurile în idee
Şi ca ideea să nu i-a foc,
Le-alung încet, departe în zare
Sau le strivesc pe loc!
Sunt nopţi fără de cuvinte
Şi exaltări în infinit
Mă cotropesc tăceri  absurde
Că-mi pare totul adormit !
Stau singur, privesc în noapte
Şi amintirle îmi curg
Ca şi luminile celeste
Care le dă luna în amurg!
Curajul care mi-l dă noapte
Stând de vorbă cu-al meu Eu
E ca o fericire adâncă
Venită de la Dumnezeu!
Căci în tăcerile nocturne
Când urc şi cobor în adâncimi,
Trăiesc aievea fericirea
Visându-mă în pădurea de salcâmi!

27.02 – 3.03.2015, Castiglione de Ravenna


Ce-i omul?






Ce-i omul?
Un vis care se scaldă
În adâmcimile fiinţei,
Visând c-o s-adoarmă
De dorul pocăinţei!
Lăsând deoparte vraja
Ce-n suflet îi ca o boare,
Lovea cu nostalgiile
În sentimentele de odihnioară!
Riscând cu viaţa
Pe-un taler de cuvinte,
Nenorocit din faşă
Loveşte în gândire,
Plecându-şi a sa frunte
În lumea cu iubire!
Plecat demult de-acasă,
Voios şi liniştit
De sentimente vaste
Venite din zenit!
Cobor a mea gândire
Pe-o pajişte de idei
Şi aleg, nesăbuit,
A viselor scântei!
Ce-mi ies din minte
Umbrită cu visări,
Călcând peste trecuturi
Şi amintiri ce-s vii,
În limanul simţirii
Mă simt ca doi copii
Când se joacă în asfinţitul serii,
Ca două viorele ce apar în amurgul primăverii!
Mă simt stăpân pe mine
Stăpân pe sentimente,
Goluri se iscă
Din albia simţirii drepte,
Apoi pornesc prin visuri,
Le plimb în a mea minte,
Neostenit de gânduri
Pornesc pe căi sfinţite!
De văd că răul vine
Îl ocolesc tăcând,
Nepăsător de soartă
Aud idei plângând!
Le las să se strecoare
În suflet, că-s opace,
Chiar dacă în a mea minte
Mă-nţeapă cu mii de ace!





Ce-s clipele acelea
De vin cu suferinţi?
Şi-n oaza minţii lasă
Oceane de dorinţi!
Vrem ca să fim mari uneori
În adâncimea clipei,
Purtători de moarte
La limita fiinţei!
Acolo unde timpul
E singurul blestem,
Lăsat în timp de umbre
Vestitului îndemn!
De a crea o lume
În care fericirea
Să fie ce a fost odată,
Să fie omul om,
Să fie tată-l tată!
Să fie fericirea
În inima oricui
Ce poartă o credinţă
Adânc infiptă ca un cui
În mintea oricărui om
Care se crede mare domn!
Ce-i omul?
Este o umbră
Purtată peste timp,
De clipele tăcerii,
De clipele din vis,
Când ostenit de soartă
Îşi caută visarea,
Îngândurat prin vreme,
Se lasă înserarea
Peste gândirea lui!
Ce-i omul?
Este clipa ce se trezeşte în vis,
Visându-se în Paradis!
Cuprins de simţuri şi nevoi,
Gonit de gânduri
Ce aduc atâta tărăboi
În umbrele vieţii.
Ce-i omul
În amurgul tinereţii?!
Un fraged lemn
Crescut dintr-o tulpină,
Caută în viaţă
Mierea ca şi o albină!






Ce aleargă neîncetat
Cu sufletul neîmpăcat,
De soarta care-l poartă
Peste munţi şi văi,
Ostenit de gânduri, visuri şi idei,
Îşi pleacă capul vieţii
În moartea de apoi,
Pribegit de clipe
Ce-l fac umil şi stors,
Din cauza gândirii,
Sufletu-i întors!
El caută fericirea
În timpul de apoi!
Ce-i omul?
O albie secată
În universul lui,
Necunoscându-se în gândire
Se întreabă: ,, -  Ce-i a lui? “
Nimic din ce-i în lume,
Îi pare cunoscut!
Orbit de sentimente şi simţuri,
Că-i avut!
Dar clipele ce se scaldă în idei
Îi înjosec gândirea.
Şi drumul îi pare drept,
Necunoscându-şi mintea
Nu pare înţelept!
Seducător cu semenii,
Umbrit de-a sa gândire,
De umbrele ce lasă
Mici pete în simţire.
Ce-i omul?
Este o umbră pe pământ
Venit c-un tainic jurământ,
Umbra el şi-o pierde
În torentele vieţii,
Căci caută o alta
În zorii dimineţii!
Neostenit de soartă
El umblă şi iar umblă,
Caută neîncetat,
Un biet pribeag!
Ce-i omul?
Dacă nu simte moartea lui
Destinul de-l cunoaşte,
El pleacă hai-hui,






Căci viaţa-i pare că are sens,
El îşi cunoaşte propriul mers!
Răbdător în fire, sigur în gândiri,
Nu-şi iese niciodată din firi,
Chiar dacă răul îl atinge,
Stăpîn pe sine, gândirea încet îl stinge!
Nu pleacă capul nimănu-i,
Stăpân pe a sa soartă
Dă lupte în visul lui!
Puternică îi este gândirea
Căci răul nu pătrunde
Char dăcă-i fermecat de unde!
El este rege în lumea lui
Lumea înţeleptului!
Cunăscător de firi,
Oamenii nu-l adoră,
Căci de este sfânt
Nimeni nu-l imploră!
E-un trecător cu visul implinit,
Nu-l ştie nimeni pe ce cale a pornit!

19.08.2015, Castiglione di Ravenna, Italia.



sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Să ne iertăm

Să ne iertăm greşelile făcute
Prin timp să devenim mai buni
Iar dacă Tatăl Nostru ne învaţă
Să fim tari în slăbiciuni.
Să urcăm pe scara conştiinţei
În lumi visate de idei,
Pe treptele sufletului nostru
Noi ne întâlnim cu Dumnezeu.
E Simplu, Sincer şi Curat
Crezul ce vine din uitare
Să dăm al nemuririi glas
Adânc înfipt în cugetare,
Iar dacă Timpul ne grăbeşte
Urcând cu gândurile în infinit
Să dăm iubirii absolute
Al nemuririi vis.
Căci viaţa este o clipă trecătoare
Trecem prin ea fără să ştim
Doar de ea ne aducem aminte
Când suferim.
Să ne iertăm greşelile făcute
Căci Dumnezeu ne aşteaptă în infinit,
Ne aşteaptă acolo în Fiinţă,
Să fim mai buni, mai liniştiţi.
Castiglione di Ravenna, 10.04.2012

miercuri, 26 februarie 2014

Silogismele înţelepciunii


Adevăraţii prieteni sunt cei care te acceptă aşa cum eşti, cu defectele şi calităţile tale! Nu conspiră asupra ta! La nevoie te ajută cu un sfat înţelept, cu un zâmbet, cu o floare, dând simţămintelor trăiri intrinsece! Nu îţi este prieten cel ce nu-şi înţelege defectele sale apoi ale altora! A înţelege răul din oameni înseamnă a înţelege simţămintele lor, pentru că orice om îţi este prieten dacă-i înţelegi răul ce dăinuieşte în el! Nu există rău în oameni, ci defecte ale spiritului, pornite din egoism, din obsesii, din ură, din necunoaşterea sincerităţii fiinţei. Prieten îţi este cel ce dăinueşte alături de tine, atât la necazuri cât şi la bucurii. Trăieşte alături de tine şi prin tine, pentru că îşi cunoaşte spiritul. A ajuns la cunoaşterea divină, a ajuns liber! Doar înţeleptul este liber. Ceilalţi sunt prinşi în mreaja egocentrismului, neputând să-şi stăpânească spiritul. Înţeleptul ştie cum să-şi aleagă prietenii, ştie cine este bun sau cine este rău, dar le dă bineţe amândurora, pentru că trăieşte alături de rău şi de bine. Trăieşte într-o lume numai a lui, unde răul nu mai poate pătrunde, într-o lume reală a spiritului, în lumea ideilor pure. De aceea înţeleptul înţelege răul din fiinţe, iertându-le. Înţeleptul iartă, rabdă, suferă cu adevărat pentru prieteni. La nevoie îşi dă viaţa pentru ei! Adevăratul prieten este un Dumnezeu!

luni, 30 septembrie 2013

Rugăciunea



Când mă trezesc în fiecare dimineaţă
Mă spăl cu apă rece pe faţă,
Apoi meditez asupra sufletului meu
Să ştiu dacă există în el vreun rău,
Să ştiu dacă am în el vreun păcat
Dacă am minţit sau dacă am furat,
Apoi ridic ochii privind adânc cerul
Că să-mi pătrundă în suflet Adevărul.
Mă-nchin încet sufletului meu
Şi stau de vorbă cu el mereu...
Îmi analizez a mea simţire
Să ştiu cine sunt sau dacă sunt ieşit din fire,
Ca să trezesc a mele simţuri şi idei,
Ca să nu cred în mai mulţi dumnezei,
Apoi prin meditaţii profunde
Încerc s-alung răul din mine prin unde,
Privind în sufletul meu
Să ştiu dacă sălăsluieşte vreun rău,
Iar dacă ieri am gândit rău despre mine
Plutind în visuri divine
Prin timp şi spaţiu adormit,
Am încercat să ies din al meu timp
Să privesc adânc în sufletul meu
Să alung daca există vreun gând rău,
Să-l alung din intelect prin voinţă
Să mor puţin câte puţin prin căinţă,
Să mor ca să învăţ a muri
Cu sufletul urcat sus în vii,prin podgorii,
Unde învăţ să visez
Dând ascultare a visului creez,
Dând ascultare Dumnezeului Meu
Ce-n cuget sălăsluieşte mereu.
Căci trezind în mine Adevărul
Cugetul mi-a ajuns mai tare ca fierul,
Pot să fărâm răul din mine
Doar făcand numai bine,
Şi aşa încet pas cu pas
Am ieşit din al meu impas,
Mi-am dobândit un intelect curat
Şi-n Raţiunea Pură am intrat,
Şi-am alungat răul din mine
Cuprins de energii divine,
Încet,încet am urcat în sufletul meu
Ca să-mi cunosc mai bine al meu Eu,
Să nu pătrundă în mine păcatul
Căci este mai rău decât dracul!
Iar dacă un simţ m-a făcut să tresalt
Privind frumosul cu visul înalt,
Am ascultat de Adevărul meu
Şi-am ucis acest gând rău.
L-am tăiat în intelect prin voinţă
Ca să scap de această dorinţă,
Căci fiecare simţ e-o scânteie
Ce dă sufletului vreo idee,
Fiecare idee e un simţ
Veşnică implantată în dorinţi
Şi pasiuni arzătoare
Plutind ca o stea călătoare
Ce pluteşte în infinit
Aşa este un suflet răvăşit,
Căci numai meditând mereu
Dau pace sufletului meu.
Nu-l las robit de patimi şi dorinţi
Ci-l sălăşluiesc pe-o cale de voinţi
Unde sufletul meu
De-a pururi v-a dăinui mereu,
Iar când se iveşte seara
Primesc în suflet înălţarea.

marți, 24 septembrie 2013

A fi sincer


Toţi suntem cerşetorii vieţii.Unii cerşesc mai puţin, alţii mai mult. Cerşim sinceritatea din noi, cerşim Absolutul. Pentru că a fi sincer înseamnă a suferi, înseamnă a te întoarce spre tine însuţi, spre absolutul tău,spre visul tău. Lumea îţi va părea ireală,pentru că există o altă realitate interioară, este realitatea sincerităţii. A fi sincer cu tine însuţi, cu Dumnezeul tău înseamnă a monologa cu Absolutul tău. Suntem prea sensibili pentru a suferi absolut, cum suntem prea slabi pentru a învăţa să suferim.  Arta de a suferi se învaţă din voinţa ta de a percepe Absolutul. Nu suferim pentru pentru a învăţa, ci suferim pentru a intra în sfera sincerităţii. Monologul tău cu tine însuţi este însăşi monologul sincerităţii. Pentru că a fi sincer cu tine însuţi înseamnă a fi sincer cu Absolutul, cu Dumnezeul tău. Puterea de a fi sincer stă în voinţa ta de a putea crea.Creând, înveţi a monologa. De aceea monologul este un sens în viaţă – sensul spre Absolut! O cale greu de parcurs sau de urmat.